Arhiva editoriale
 Următoarea transmisie LIVE:
In fiecare duminica dimineata de la ora 9:00 si duminica seara de la 18:00.

Versetul zilei:

Rodul binecuvântat al suferinţei

În înţelegerea suferinţei pornim de la obişnuita întrebare: Dacă Dumnezeu ne iubeşte atunci de ce îngăduie suferinţă?

De ce există suferinţă în lume, în viaţă, în familie? De ce au parte de suferinţă şi credincioşii?

Această întrebare este folosită adesea de necredincioşi, pentru a-şi justifica necredinţa. Întrebarea pusă de aceştia se vrea a fi retorică. Ceea ce ei ar dori să comunice prin această întrebare este că suferinţa ne dovedeşte fie absenţa lui Dumnezeu, fie lipsa bunătăţii sau puterii Lui.

Adesea, în situaţii neplăcute, chiar şi unii credincioşi se întreabă: De ce există suferinţă? Cum se împacă suferinţa cu un Dumnezeu omniprezent, atotputernic şi nemărginit în iubire?

Pe tot parcursul vieţii trebuie să suferim. Suferinţa este o realitate. Ea nu este un scop al vieţii, chiar dacă aceasta era afirmaţia lui Elifaz din Teman în cuvintele: „Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare” (Iov 5:7). Venim în această viaţă şi întâlnim, la tot pasul, suferinţă în diverse forme: fizică, emoţională sau spirituală. Astfel întâlnim boală şi moarte, pericole, suferinţa celor dragi care ne produce suferinţă, moartea copiilor, a părinţilor, a celor apropiaţi. De asemenea batjocura din partea altora ne produce suferinţă, sunt nedorite dispreţul, persecuţiile, singurătatea, dorul de casă, lipsa unui scop în viaţă, abandonul, trădarea, infidelitatea, problemele sociale din ţară, problemele financiare, nesiguranţa, pericolul de moarte, ca să numim câteva provocări ale vieţii, generatoare de suferinţă.

Într-un fel suferinţa este caracteristica inevitabilă a acestei vieţi, deşi nu este scopul vieţii. Omul suferă în această viaţă, deşi nu se naşte ca să sufere. Suferinţa nu este scopul vieţii, dar adesea este calea de a ne atinge ţelul în viaţă.


Problema suferinţei o putem aborda din două perspective. Pe de o parte, putem vorbi de suferinţa tuturor oamenilor în general, ca o componentă a vieţii. Adesea cei necredincioşi nu sunt gata să audă răspunsul lui Dumnezeu la această provocare, ci vor doar să-L acuze pe Dumnezeu pentru suferinţa lor. Pe de altă parte, putem aborda suferinţa credincioşilor. Aceştia sunt mereu gata să audă ce zice Domnul despre suferinţa lor şi, chiar atunci când Domnul tace, ei înţeleg că suferinţa poate fi transformată în binecuvântare, dacă ei se încred în Domnul.

Suferinţa credincioşilor este o realitate. Uneori suferă mai mult decât necredincioşii. Asta spune Asaf în Psalmul 73.  „Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi când vedeam fericirea celor răi. N-au parte de suferinţe omeneşti şi nu sunt loviţi că ceilalţi oameni. Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, căci în fiecare zi sunt lovit.”

Sunt câteva motive pentru care oamenii suferă.

Suferinţa datorită păcatului. Odată cu intrarea păcatului în lume a intrat şi suferinţa. Uneori, suferinţa este o consecinţă directă a păcatului personal, dar nu întotdeauna este aşa. Asaf zicea: sunt lovit în fiecare zi cu toate că mi-am curăţit inima în nevinovăţie. De aceea, atunci când suferim, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva atitudinea sau acţiunile noastre sunt cauza problemelor, dar nu trebuie să ne învinuim neîntemeiat. Cu atât mai mult, când suferă vreun semen de-al nostru nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii privind vinovăţia sa, deşi, ca oameni, suntem înclinaţi astfel. Ucenicii l-au întrebat pe Domnul Isus despre orbul din naştere: "Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?" (Ioan.9:2) În cazul acela nu păcatul personal era motivul suferinţei. 

Durerea ca necesitate este un alt motiv pentru suferinţă. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: „De ce este necesară durerea?”. Răspunsul este cât se poate de simplu. Dacă de exemplu, nu am avea durere atunci când ne rănim, nu ne-am grăbi să ne îngrijim rana şi pierderea de sânge ar putea să ne fie dăunătoare, poate chiar să ne cauzeze moartea. Teama, de asemenea, poate să cauzeze suferinţa, dar, dacă nu am avea teamă, am merge în locuri periculoase sau am face lucruri care pot să ne dăuneze sănătăţii sau chiar vieţii. De aceea, suferinţa ca avertizare poate fi o reală binecuvântare. Aşadar, adesea, durerea este necesară, este bună. Dacă nu am simţi durere nu ne-am da seama că un obiect ne poate arde decât după ce am vedea carne arsă. Durerea ne atrage atenţia asupra unei situaţii în care trebuie să acţionăm imediat. După păcatul primilor oameni, Dumnezeu a spus femeii „Voi mări foarte mult suferinţa ta...”. Asta înseamnă că suferinţa ca necesitate se poate să fi existat şi înainte de cădere la o scară mai mică. De aceea Domnul a zis: „Voi mări suferinţa”. Odată ce oamenii au ajuns mai insensibili, datorită păcatului, era nevoie de o suferinţă mai mare care să-i facă să reacţioneze.

Suferinţa pentru o cauză ce nu o cunoaştem la momentul respectiv. Este o suferinţă de care poate să aibă parte un credincios care este gata să accepte aceasta, fără să pună la îndoială dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. În general o astfel de suferinţă este de scurtă durată, iar aceasta este urmată de binecuvântări prin care Dumnezeu apreciază credincioşia celui care a suferit. În plus, cel care trece prin suferinţă devine mai călit, mai pregătit pentru a se bucura de binecuvântările vieţii, mai experimentat, mai curat.

Suferinţa datorată iubirii. Este o suferinţă de care avem parte dacă-L iubim pe Dumnezeu şi alături de El manifestam iubire faţă de semeni. Este comod să ne bucurăm cu cei ce se bucura, însă adesea este inconfortabil, dar necesar, să plângem cu cei ce plâng. Dacă-L iubim pe Dumnezeu s-ar putea să avem parte de suferinţă tocmai pentru aceasta. Iubirea adevărată este gata să sufere. Nu trebuie neapărat persecuţie pentru a avea parte de suferinţă. Suferim adesea când vedem pe altcineva că trece printr-un necaz pământesc, sau poate suferim pentru cei nemântuiti din apropierea noastră sau din jurul nostru. Apostolul Pavel zicea:” simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi! (Gal.4:19). Dacă cei răi pun faţă în fata suferinţa din lume şi Dumnezeul iubitor ca să arate nepotrivire, noi putem să le vedem împreună, aşa cum de fapt sunt. Chiar dacă pentru unii este un paradox, Dumnezeu iubeşte şi suferă. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca lumea să fie binecuvântată în El, prin moartea Lui. Altfel spus, venirea Domnului Isus în lume ca să sufere, este răspunsul dragostei lui Dumnezeu la suferinţa umană. El nu a stat în nepăsare ci ni s-a alăturat în suferinţă şi chiar mai mult: a suferit în locul nostru.

Chiar dacă în viaţa asta avem uneori parte de suferinţe, nu privim la suferinţă ca la un scop al vieţii, ci atunci când durerile vin, le folosim ca mijloace de a ne ridica mai sus. În versurile sale, fratele Traian Dorz spunea: ”Nu norul este veşnic, ci soarele-i acel          ce-nvinge şi rămâne stăpân în urmă el.”

Să avem ochii aţintiţi spre Împărăţia lui Dumnezeu, ca să putem afirma ca apostolul Pavel că suferinţele de acum nu merită să fie puse alături de slava viitoare, când Domnul va şterge orice lacrimă din ochii fiecărui credincios. Iar dacă avem parte de suferinţă, ştiind că raiul nu este acum şi aici, putem să ne rugăm cu mai mare ardoare:” Doamne, să vină Împărăţia Ta!”.
 

Traian Florea